benzi desenate pentru copii un pic mai mari

Musai , da musai tre sa va vorbesc despre benzile mele desenate si preferate. Postul de azi iese total din tipare pt cac420 n-ai cum sa vorbesti despre asa mazgaleala inteligenta fara sa fi putin dereglat. Acuma faptul ca-s copchil dereglat nu mai e o surpriza pt nimeni da’ sa ma apuc eu sa citesc mii si mii de benzi desenate pe net nu prea vedeam cum se poate intampla.
Tot matrapazlacul* a inceput undeva in urma cu vreo 2 ani cand intamplator am dat peste smecheria asta de site si am zis ca sigur sigur ma plictisesc rapid pentru ca-n general benzile astea pentru oameni MARI (NB nu alea la care va ganditi voi) sunt pline de glume nesarate. Am citit o pagina ,doua trei pana cand am observat ca nu pot sa ma opresc si ca tipul care face mazgaliturile, pe numele lui J.Jacques, are haz. Povestioara se construieste in jurul unor personaje cu caractere puternice si foarte diferite. V-o recomand cu caldura pentru serile in care va plictisiti si vreti sa va mai descretiti fruntile.

Consumul excesiv de QC dauneaza grav sanatatii dumneavoastra si a celor din jur!

* consultati dragilor DEX-ul daca n-ati citit povesti cand erati mici

Advertisements

Cu dor de oameni si de scris…

419eDe-o bucata de vreme de fiecare data cand vreau sa scriu pe blog ma opreste ceva. Cel mai des incep sa scriu si-mi dau seama ca devine prea personal, nu-mi plac mie blogurile in care oamenii povestesc despre tot ,inclusiv despre ce-au mancat la pranz. N-as vrea ca blogul meu sa devina o confesiune plicticoasa de care sa rada unii si altii. Blogul trebuie sa fie un spatiu virtual care sa contina subiecte interesante la care oamenii sa se gandeasca cu drag (inca n-am reusit sa ajung la performanta asta si nu cred c-o sa ajung prea curand).

In alta ordine de idei lucrurile nu sunt nici roz nici gri…viata isi urmeaza cursul ei normal,uneori banal cu anumite rabufniri de energie si de fericire.
Poate ca trebuie sa povestesc despre viata sau captivitatea din Marele Oras sau despre cum am devenit sau n-am devenit “capitalista” , stiti voi…big city life. Atunci cand eram acasa , mutatul in Bucuresti parea o intreaga aventura Cum o sa ma descurc? Pot sa socializez cu oamenii aia?N-o sa ma pierd in aglomeratie?O sa mai dorm?etc etc. Ajunsa aici marele oras mi se pare chiar…mic. Saptamani la rand fie ca eram in centru , fie la periferie ma intalneam cu cate un om cunoscut ,ma simteam ca la mine acasa pe bulevard,uneori era chiar amuzant.
Ultima data cand am fost acasa ,toata lumea mi-a facut capul calendar cum e? te-ai ACOMODAT?ti-e greu?isi bat aia joc de tine si de accentul tau? nu mai conteneam sa le zic tuturor ca si asta e un oras ca toate celelalte, e adevarat cu ceva mai multi oameni prosti decat in altele. Accentul meu ii distreaza sau ii streseaza intradevar pe multi,am avut surpriza asa aflu ca cea mai “corecta” limba din tara se vorbeste in bucuresti ceva de genul “da ma pixu DUPA masa”.Despre acomodare nu sunt multe de zis…. m-am obisnuit, stiam deja ce inseamna capitala: mai multe sanse, mai multe posibilitati intr-un cuvant varietate ca doar nu degeaba am plecat de-acasa.
Nu stiu daca mi-e dor de casa…nu prea are de ce sa-mi fie dor in afara de parinti, parea pustiu orasul ultima data cand am fost,parca toti oamenii ar fi fugit din el.
Imi place aici, sunt foarte multe alegeri de facut , cateodata prea multe…concerte, petreceri, excursii…nu prea stii in ce parte sa te indrepti,iti vine sa te imparti intr-o suta de directii.
In ciuda faptului ca-mi faceam griji ca n-o sa ma mai vad cu unii si altii nu s-a intamplat chiar asa,ne vedem,poate nu tot atat de des dar important e ca ne facem timp.
Mi-e dor de cei sau mai bine zis cel care-i plecat cel mai departe,asa se intampla mereu, poate exista oameni pe care inca nu i-am vazut de cand am venit in Bucuresti.Stiu sigur ca-s pe-aici si daca mi se nazare intr-o zi ma duc si-i vad ori treaba asta se intampla ceva mai greu la o distanta ce sare de mia de kilometrii.
Am intalnit si multi oameni noi…nu stiu de ce aveam senzatia c-o sa fiu incantata de fiecare om pe care-l intalnesc asta venind la pachet cu toata setea mea de nou si inedit. Datorita unei actiuni in care m-am bagat chestia asta cu socializarea se realizeaza mai usor acum,acolo abea am intalnit cativa oameni “de-ai mei”.
Pentru ca-i tarziu si deja va plictisesc o sa ma opresc aici si-o sa revin candva cu partea a2a din “viata unei studente pe malul dambovitei”(musai tre sa scriu o carte cu numele asta).
Dintr-un camin pierdut in Regie, a tastat pentru dumneavoastra Sinzi.
Ma-nclin ,noapte buna.